vineri, 31 decembrie 2010

Ultima gara a lui 2010

Peste cateva ore vom poposi in ultima gara din 2010- timp si spatiu cu care nu ne vom mai intalni vreodata. Sa privim spre bagajele pe care le caram cu noi. Sunt lucruri de folos, merita sa le mai ducem inca un an? Sunt lucruri ce am uitat sa le luam cu noi, si ar trebui sa le "procuram" pe aceasta ultima suta de metri?
Cu siguranta avem regrete pentru ca nu am fost tot anul "omul potrivit la locul potrivit" sau nu am avut mereu o vorba de incurajare, un gand bun sau o rugaciune sincera fata de cei de langa noi.
Plecam insa cu hotarari mari la drum in 2011: sa fim mai ordonati cu timpul, sa acordam mai multa atentie copiilor nostri, sa fim aproape de suferintele celorlati... si lista pare nesfarsita.
In realitate insa ne aflam la inca un hotar de timp, in care nu facem decat teoria a "cum ar fi sa..." Si cand lucrurile stau asa, se intampla sa ajungem la alt sfarsit de an in care iar si iar sa ne facem bilantul si sa nu fim prea multumiti.
Ce e de facut?
Poate sunt multi care ma contrazic. Poate ei sunt multumiti cu actiunile si rezultatele din viata lor personala, le cer scuze pentru ca am generalizat mai sus.
Eu insa nici macar nu intuiesc ce ar trebui sa fac in momentul acesta zero din an. Ma simt ca o floare rasarita pe un teren ostil cresterii si dezvoltarii ei, cu spini si multe buruieni in jur, cu furtuni care ma coplesesc cu iuteala lor nemiloasa. M-as uita in sus, mi-ar fi mai usor... Soarele existentei mele mi-ar da lumina, viata.... Dar cum sa fac sa raman cu privirea in sus cand acestea toate ma culca la pamant si nu stiu pe nimeni gata sa imi sara in ajutor?

luni, 27 decembrie 2010

Stelute albe si nostalgie

Ninge...

E frumos de tot afara, privim pe geam si parca ne transpunem in lumea povestilor...
Ninge frumos si des, cu fulgi mari. Bradul din fata geamului abia mai poate sa duca pretioasa povara.
Copiii ma roaga sa ii las afara desi sunt raciti si le-ar trebui mai degraba un ceai.

Mi-e dor de intrecerile cu sania, sau de serile petrecute la munte, la cabana, cu prietenii...

Iarna e un anotimp de diamant de care suntem indragostiti cu totii: mami, tati, Toni si Emi. :-))

vineri, 24 decembrie 2010

IERTAREA


Pare un cuvant frumos, cand il rostesc imi vin in minte imagini de pasari si flori; simt o mireasma din cel mai fin parfum ori de cate ori citesc sau vorbesc despre iertare.
Oricata durere, cate lacrimi sau inimi frante preced iertarea.... (pentru ca, sa recunoastem, nu intotdeauna e usor sa ierti) nimic nu se compara cu dorul si nevoia de a fi iertat.
Cand vine vremea iertarii, incep a se auzi viorile, valurile apelor se linistesc, iar urechile nu se mai satura sa adulmece acest tril fara de pereche"I-E-R-T-A-R-E".
V-ati imaginat sau ati trait pe pielea dumneavoastra sentimentul pe care il simte copilul (chiar ajuns la varsta maturitatii) atunci cand parintii refuza sa rosteasca cea mai simpla dintre toate frazele spuse vreodata: te-am iertat!?
Se intamlpa sa traiesc aceasta drama si nu de ieri-de azi ci de cand ma stiu. Parintii mei nu s-au inteles niciodata. Dar mi se parea un lucru firesc; dupa capul meu, in orice familie din lume se intampla la fel: tatal nu se adapteaza convietuirii in familie, mama inca nu se resemneaza ci solicita la nesfarsit sa se respecte regulile jocului. Si solicita. Si solicita. Si nu primeste raspunsurile dorite. Si ne sesizeaza si pe noi, copiii, ca nu se poate, ca e nedrept, ca sub nicio forma nu se mai poate. Si totusi nimic nu se schimba. Doar ca noi am crescut, ne-am dus de-acasa, ne-am facut propriile familii si am mai uitat (daca se poate spune asa) de marele conflict in mijlocul caruia am aparut.
Parintii au imbatranit. La fel si lupta cuvintelor si a faptelor concave. Tatal, ajuns la venerabilii 80, s-ar mai potoli cu faptele dar nu lasa sulitele din vorbe, sau parca ar mai tacea ca a obosit, dar "nu face, dom'le' nimica bun!". Mama, zeita a dreptatii, arunca noroiul invechit spre orisicine indrazneste sa o intrebe cum o mai duce. Si totusi apele sunt limpezi, noi ne vedem de vietile noastre, vin sarbatorile... se naste Domnul... suntem crestini (pentru cine mai intelege greutatea acestui cuvant)... dar vremea iertarii trece, de sus ne cerceteaza Cel Sfant si Drept si in curand va sosi momentul cand ne va spune "de acum puteti sa dormiti cat vreti... e prea tarziu!"...

Povestea nu s-a incheiat dar a ajuns la punctul culminant. Tatal s-a imbolnavit grav si e imobilizat 100%. Doar se hraneste. Si aude. Si intelege ce-i spui. Va intrebati cine ii e alaturi (ca binecuvantare sau ca blestem?): mama...

Nu, ei nu s-au impacat niciodata. Dar acum lupta a devenit nedreapta. Cu cine? Caci el nu mai poate scoate un cuvant si depinde de bucata de hrana pe care ea i-o ofera... Caci ea nu mai are odihna ci se lupta sa-l intoarca de pe o parte pe alta, sa-i schimbe asternutul/scutecul de cate ori este nevoie.

Poate si-ar mai arunca cate ceva unul spre celalalt... dar el nu poate vorbi in schimb ea ii paseaza vrute si nevrute de parca ar mai rezolva ceva... Totusi el plange si nu stim daca plange a regret ca a trecut atata timp in care s-ar fi putut iubi, in care ne-ar fi putut oferi si noua, copiilor, o alta fata a lumii in care am aparut.... sau daca plange ca nu se poate exprima sa-i mai zica vreo doua....

E vremea iertarii.... dar mama nu primeste acest colind, Isus trebuie sa se nasca....dar in inima ei nu se poate... e prea plina... nici macar iesle nu-i poate fi inima pentru pruncul Isus, de cantece de leagan nu mai vorbim...