luni, 9 iulie 2012

Enigmatici si cuminti



Mi se taie rasuflarea cand ma gandesc. Ori de cate ori imi vizitez parintii imi propun sa fiu tare. Sa nu iau de la capat firul povestii, sa nu plang vazandu-l pe tata cum se chinuie in pat, cu o mana si un picior umflate ca niste butuci, neputand sa vorbeasca, doar plangand si ridicand mana pe care o misca, spre cer, in semn de "pana cand"?

Plange amar. Plang si eu cu el, e tot ce mai putem face impreuna. Ii vorbesc tare desi aude bine, e lucid. Ii spun cine sunt, ii reamintesc ca am doi baieti, il intreb daca isi aduce aminte de Domnul Hristos si suferintele Lui. Plange si mai aprig, si ma aproba.

Ma rog mereu la capataiul tatalui meu batran si suferind. Ma rog cu toata inima si chiar mai mult, ma rog cu cerul si cu pamantul, cu incredere in mila si fagaduintele Domnului. Ma rog sa primesc puterea de a-mi pune mana pe el si a-l ridica din pat, ca pe slabanogul de pe vremuri.

Inchid ochii si cred. Nu cred ca neaparat ar fi bine daca s-ar face bine. Poate ar fi bine daca s-ar duce la odihna. N-as fi crezut ca voi putea vorbi asa despre moartea unui parinte. Insa suferinta fara margini ce si-a facut culcus in familia noastra ma sfasie si ma face sa ma simt neputincioasa inutila, de nerecunoscut.

La cei 72 de ani, mama ar fi dus niste zile linistite daca nu ar fi trebuit sa urce zilnic drumul crucii, ingrijind invalidul meu tata. Dar nu, nu poate fi vorba de zile linistite. Cu toate astea, cand o sun, raspunde vesel ca o eleva de liceu. Ma incurajeaza spunandu-mi ca daca Dumnezeu nu o credea in stare, nu ii dadea o sarcina ca asta. Se roaga in fiecare zi sa mai poata si azi. Si nu a neglijat munca in gradina, florile, zugravitul, reparatul casei, mai ceva ca o femeie tanara, in putere si hotarata sa mearga pana la capat. De aceea am spus si o spun, mama mea e o eroina care s-a luptat mereu, mereu. Boli incurabile, saracie, barbat nepotrivit, munca la camp, lemnele pentru foc din padure, razboiul de tesut, gurile rele, nimic din toate acestea nu au doborat-o. Ma intreb cum de mai exista. Ce ii tine in viata pe  oamenii ca ea? Stiti ce mi-a spus azi? "Cred ca eu sunt mai in putere ca tine". Drumul suferintei ce-l bate zi de zi nu o opreste sa rada, sa ma incurajeze, sa ingrijeasca de puisori, sa croseteze sosete pentru cei mici si multe si nenumarate altele. Poate de aceea o cheama M-A-M-A MEA. Poate ca Dumnezeu ma iubeste mult mai mult decat inteleg eu, dandu-mi o astfel de mama.



Niciun comentariu: