miercuri, 17 iulie 2013

O mana intinsa


Cand am auzit prima oara de Proiectul "O mana intinsa" m-a dus gandul la cineva care cere ceva sau are nevoie de ceva. Dupa ce am parcurs primele randuri de pagina, am constatat ca lucrurile stateau tocmai invers.


Va mai amintiti cand ati oferit ultima oara un banut, un gest de ajutor, un zambet sau o imbratisare? Se spune ca daca am cauta sa atingem zilnic sufletul cuiva intr-unul din aceste moduri, am muta raiul  pe pamanat.

Nu poti intotdeauna sa fii ingerul de serviciu, probabil imi veti spune. Nu ai atatea resurse incat sa umpli golurile tuturor. E adevarat. Plus ca unii dintre semenii nostri sunt falsi nevoiasi, cautand sa-i exploateze cat se poate pe cei dornici de a face binele. Cu toate acestea, exista oameni langa noi care duc dorul unei maini intinse, unui umar pe care sa-si planga durerea; si nu sunt putini. Saraci. Batrani. Bolnavi. Copii fara parinti sau lasati in grija bunicilor in timp ce parintii se prefac a fi uitat drumul inapoi, spre casa.

La Stancesti, Bihor, langa Pestera Ursilor, un om avea un teren mare. Un altul, vecin si prieten, a avut ideea sa puna in valoare terenul. Cativa amici au sarit cu bani, altii si-au oferit mana de lucru. Au mai pus umarul si altii. Unii cu tractorul, unii cu plugul. Ce a iesit? Hrana pentru oameni care nu-si pot castiga painea cea de toate zilele: familii cu copii multi, vaduve fara posibilitati, someri, centre de copii, de batrani....

Ady Cioban, initiatorul proiectului: "Am inceput in iarna lui 2013, din dragoste pentru Dumnezeu si pentru oameni, sunt atat de multi oameni sarmani, centre care ajuta batrani, copii.....si care trebuie si ele ajutate la randul lor, asta vrem sa facem noi. Am incercat sa adun o echipa in jurul meu si am reusit, suntem 2 barbati si 2 femei ....... in mai putin de o saptamana am demarat proiectul nostru, adica sa semanam 50 de arii de cartofi pentru acesti oameni. Nu este si nu a fost usor pentru ca resursele sunt putine. Acum suntem aici, ingrijind cartofii si abia asteptam sa-i putem imparti in toamna acestui an...... Dorim ca la toamna sa dublam pamantul semanat, sa punem un hectar cu grau iar la primavara - cartofi, daca vom avea resursele financiare necesare....... am creat pagina O MANA INTINSA ca sa aratam oamenilor nevoia altora, bucuria altora cand primesc ceva, dar si bucuria noastra de a darui."

Ar fi inutil sa vin cu completari. Daca simtiti voi acest lucru, sunteti liberi sa o faceti luand legatura cu Ady Cioban:
0764.844.597
ady_cioban@yahoo.com

Cont in lei: RO91BRDE050SV32567370500, SWIFT: BRDE ROBU
Cont in euro: RO21BRDE050SV64784410500, SWIT: BRDE ROBU

Adresa: BRD, Agentia Beius
P-ta Samuil Vulcan, nr 23
Beius-Bihor



sâmbătă, 6 iulie 2013

Avem nevoie de un miracol, fiti alaturi de noi!

  • Numele meu este Alexandru D. Scriu aceste randuri pentru ca inima si constiinta mea simt ca undeva acolo cineva o sa citeasca aceste randuri si Dumnezeu isi va face prezenta simtita asa cum a facut_o intotdeauna cu neamul omenesc. In primul rand dati_mi voie sa multumesc MAMELOR pentru atatea sacrificii facute pentru a aduce pe lume ceea ce se spune a fi cea mai mare fericire - viata. Spun asta pentru ca aproape am trait chinurile nasterii sotie mele! Pentru mine, ca barbat, nu exista multumire mai mare pe lume decat ca am fost acolo, langa ea, in cele mai cumplite momente.
    Povestea noastra a inceput in Romania. Eram prieteni de cand am invatat sa folosim lingura. Vecini, despartiti de cateva case. Anii au trecut, vremurile s_au schimbat iar eu a trebuit sa imi caut "fericire" in afara. Timp de 8 ani, pana la varsta de 26 de ani, am trait in Spania. Apoi, intr-o vara, in vacanta, s-a intamplat un miracol. M_am indragostit de ea...amica mea...vecina mea. Nu am putut sa fac nimic altceva decat sa o cer de sotie parintilor ei. Zis si facut. Acum era a mea si doar a mea! Am plecat in Spania cu gandul sa ne facem un viitor si  o familie. Totusi nu ne simteam asa cum trebuie... parca lipsea ceva - un copil. Primul nostru copil! Doamne, nu am avut un sentiment ca asta niciodata.... eram naucit, dar eram si speriat in acelasi timp. Eram asa fericiti...toata lumea era a noastra! timpul trecea si chiar daca pentru ea nu era asa usor (sa_si lase familia in urma) totusi o viata mica si scumpa se contura in pantecul ei si asta conta cel mai mult! 
    Au urmat programari la doctor...analize...iar programari... totul ca sa fie bine. Ne_am revazut locurile natale, iata_ne in Romania! Atatea rude de vizitat....atatea lucruri de rezolvat... Totul era perfect pentru noi. Eram fericiti si toata lumea era a noastra. Niciodata nu am lasat_o singura pe sotia mea pentru ca o iubesc foarte, foarte mult. Copilaria mea nu a fost una usoara, am crescut fara tata.... m-au crescut mama mea si sora mea. Firea mea nu_i asa de puternica.... sunt ca un burete ce absoarbe dragoste si dorinta de comunicare. 
    Era un sezon ploios in perioada aia in Romania, asa rece si ploios incat sotia mea a racit. Nu ni sa parut nimic grav, nu am lasat_o sa faca efort mai deloc, soacra mea (pe care o iubesc ca pe mama) a fost acolo tot timpul. Intr_o seara ne_am hotarat sa o aducem pe mama ei cu noi sa facem un gratar doar noi trei! Am mancat, eram fericiti ca suntem cu totii iar eu m_am decis sa ma rasfat cu o binemeritata bere. Apoi am mers la culcare. Pe la 2 dimineata sotia mea se simtea rau....unde sa ma duc pentru ca nu puteam conduce? 
    L-am sunat pe un prieten si am plecat spre Buftea. Doctorii ne-au spus ca_i doar o raceala si trebuie sa ia Nospa. A luat atunci pe loc si am plecat acasa in speranta ca totul va fi bine. Din pacate nu a fost asa, la ora 4 dimineata a trebuit sa ma intorc iar acolo. Nu i_au dat nici o speranta baiatului meu. Am plecat spre Maternitatea Polizu. Am ajuns la camera de garda si avea contractii mari. I-au facut calmante asa de multe...dar contractiile tot veneau. Am aflat ca are o infectie urinara foarte grava. Au adaugat pe langa calmante si  antibiotic, glucoza si altele... i_au administrat atatea calmante incat era aproape sa moara, avea tensiunea 8. Am stat tot timpul langa ea. Am vazut_o cum reactiona ........ avea frisoane si tremura din tot corpul....toti doctorii erau acolo, unii chiar plangeau de frica...eu, la fel.... s-o vad pe sotia mea cum trece prin chinurile acelea...Ne-au spus ca nu mai avem cum sa amanam nasterea. Acel luptator mic, care nu avea mai mult de 6 luni si o saptamana, s-a nascut la fix 1 kg. Sanse de supravietuire: 0. Iubita mea se afla la un pas de septicemie iar noi nu am stiut nimic. Dupa nastere,  asistentele fugeau  cu el in brate, neintubat, de la un etaj la altul. Am crezut ca va fi bine, eram foarte fericit... dar nu se terminase... A venit  doctorul la mine sa-mi spuna lucruri pe care nimeni nu vrea sa le auda si pe care nu pot sa le mentionez!... sanse inexistente...copilul avea nevoie de un miracol, acel miracol in fata caruia si doctorii stau cu mainlie incrucisate si asteapta, asteapta... Nu conteaza cati bani poti avea, cata influenta ...... intr_un spital totul se rezuma la Acela ce ne cunoaste pe fiecare in parte! 
    Nu poate trece o secunda fara ca eu sa ma gandesc la micutul David, cum l-am botezat pe fiul nostru. Este primul meu copil si nu e durere mai mare pe lume decat sa_ti vezi sotia si copilul cum se chinuie sa mearga mai departe.


    Nu sunt un tip foarte religios, dar simt ca este un moment cand nu am unde sa imi indrept privirea dupa ajutor decat sus, la Tatal Ceresc. Rugati-va impreuna cu mine, stiu ca puterea rugaciunii e mare!!!
    Va multumesc din adancul inimii!

    Alexandru D.
    Spania